Vara la spital
Te întrebi ce fac studenții la medicină în vacanța de vară?
Mulți am închis cărțile pentru o vreme, am pus pauză la flashcard-uri și am trecut tableta de pe aplicații de notițe pe Netflix. Mersul de dimineață la facultate a fost înlocuit cu întorsul aproape de răsărit de la petreceri. Dar, chiar și în vacanță, există un lucru de care nu “scapi”: costumul medical, numit și scrub.
Chiar dacă sesiunile s-au încheiat, scrubul se scoate din dulap, se calcă și se îmbracă în spital. Pentru că vara, pentru noi, înseamnă și practică medicală. Fie că durează o săptămână sau trei, fiecare student la medicină trece și prin această etapă de practică: observă, învață și se apropie puțin mai mult de lumea reală a meseriei pe care a ales-o. Nu ți se spune pe ce secție să faci, ai doar un barem pe care trebuie să-l urmezi. Adevărul este că pe nicio secție nu vei urma fix acel barem, vor fi plusuri și minusuri. În anul 1, am ales să fac practica pe UPU(Unitatea de Primire Urgențe) pentru că eram dornică de acțiune. Îmi imaginam adrenalina, ritm alert, cazuri complicate. UPU e despre decizii luate în secunde, precizie, echipe care se mișcă la foc automat, mulți pacienți, dar puțini doctori. Practica pe UPU nu e ușoară. Nu e genul de secție unde toată lumea se oprește ca să ți se explice pas cu pas ce se întâmplă. Totul se mișcă rapid, oamenii sunt mereu în alertă, iar tu înveți din mers. Cel mai adesea din ce vezi, ce întrebi și ce ai curajul să faci. Dacă ai norocul să nimerești lângă asistente sau medici dispuși să te implice vei avea mai mult de învățat.
De exemplu, eu am învățat să recoltez sânge pentru analize și am reținut ducând la laborator ce înseamnă fiecare capac colorat al vacutainerelor. Am exersat montarea și scoaterea unei perfuzii și am învățat diferența între o branulă montată corect și una care poate crea complicații. Am văzut pacienți cu patologii reale, nu doar cazuri din cărți. Primul caz văzut a fost unul de icter. Acesta este un caz simplu în teorie: culoarea galbenă a pielii și a mucoaselor, cauzată de acumularea de bilirubină în sânge. Dar în UPU am văzut oameni diferiți, cu forme diferite de icter: hepatic, post-hepatic, hemolitic. Am înțeles că dincolo de culoare, contează cauza. Am înțeles că mereu pot apărea complicații.
Mi-a plăcut că puteam fi chemați să mergem pe alte secții. Prima dată am văzut la radiologie, un copil diagnosticat cu hidrocefalie. Ni s-a explicat că este o afecțiune neurologică în care lichidul cefalorahidian se acumulează în exces în ventriculii creierului, crescând presiunea intracraniană. E ceva ce înveți la anatomie, dar când vezi un copil mic, fragil, cu o astfel de patologie e cu totul altceva. Nu mai e doar o schemă pe caietul de notițe. Dar am învățat mult mai multe lucruri de atât. Mult mai mult decât patologii.
Am învățat că e important să fii curios, să pui întrebări dar mai important este când le pui. Să simți când e loc de o întrebare și când e mai bine să taci și să observi. Trebuie să citești fețele medicilor: când e tensiune în aer, te retragi. Când e liniște și calm, poți să întrebi “de ce?” sau “cum?”.
Am învățat cât de mult înseamnă o echipă medicală adevărată. La UPU, nu e vorba doar de medici care iau decizii rapide, ci de tot ajutorul din spate. O asistentă care anticipează o manevră înainte să i se ceară, o infirmieră care navighează printre echipamente și oameni. E impresionant câtă viață se salvează prin coordonare sau o mână întinsă exact când trebuie.
Am asistat la multe feluri de discuții între medici și pacienți. Unele cu calm și empatie, altele cu greșeli, ezitări și tonuri nepotrivite. Nu am văzut doar exemple de „așa da”. Am învățat că felul în care spui un lucru poate cântări mai mult decât ce spui. Că uneori, un cuvânt rostit prea repede, un oftat sau o privire neatentă poate pierde încrederea pacientului. Pe holurile UPU am început să înțeleg cât de mult contează comunicarea în medicină și cât de ușor poți trece, fără să vrei, de la a liniști un pacient, la a-l face să se simtă singur sau ignorat. Unii ajung acolo pentru că nu știu unde altundeva să meargă. Poate părea frustrant, dar cu timpul îți dai seama că fiecare pacient vine cu povestea lui, cu nivelul lui de înțelegere, cu propriile granițe ale durerii.
În final, am învățat că medicina nu înseamnă doar diagnostic și tratament, ci și echipă, empatie, răbdare și o capacitate imensă de adaptare. Că trebuie să fii pregătit pentru orice, inclusiv pentru când e momentul să recunoști că nu știi și vrei să înveți.
